— Da, sigur, vă înţeleg. Dumneavoastră aţi fost repartizat la liceul nostru, spuse directorul, un bondoc cu chelie şi ochi mici de viezure. Chiar azi-dimineaţă am primit un telefon de la minister.
— Ei, vedeţi, răsuflu eu uşurat.
— ...numai că (tuşeşte încurcat), cum să vă spun...
— Tovarăşe director, eu am repartiţie guvernamentală. Vă spun de la început: nu discut! Sînt titular pe catedra de engleză-română. Vă rog foarte mult! Fără manevre de culise!
— Nu-i vorba de titulatură.
— Aha, nu-mi asiguraţi catedră întreagă; treaba dumneavoastră, eu am scris aici.
— ...nu, nu-i nici asta.
— Atunci?!
— (Tuşeşte, evident stingherit). Cum să vă spun, dumneavoastră aţi fost repartizat la liceul nostru ca elev, în clasa a XI-a.
— Ca elev?! Ce elev?!
— Elev ca toţi elevii. La zi. E greu să vă explic. Acum 7 ani s-a produs o greşeală. (Zîmbeşte). Dumneavoastră n-aţi fost niciodată prea bun la matematică, nu-i aşa?
— Să zicem. Sînt filolog... Şi ce-i cu asta?
— Aţi rămas şi corigent, pe vară...
— Mda, îmi aduc aminte.
— Iar corigenta n-aţi luat-o. S-a făcut o greşeală. În scripte, secretara v-a trecut "promovat". Numai că, în urma lucrării scrise, media dumneavoastră a fost doar 3,75. Repetent, deci.
— Nu înţeleg. Ce vreţi de la mine?
— (Agresiv). Totuşi dumneavoastră aţi terminat liceul şi apoi o facultate.
— Da, normal...
— (Cu prefăcută uimire) Normal?! Dimpotrivă, nu e nimic normal. Asta înseamnă fraudă. O investigaţie pe calculator, la nivel naţional, a corectat eroarea. În cazul dumneavoastră sînt şi alţii. Fiţi liniştit, drepturile obţinute prin muncă cinstită nu vi le va lua nimeni. Celelalte însă... (Oficial.) Pe scurt, ministerul mi-a cerut să vă înscriu în clasa a XI-a, curs de zi – dumneavoastră aţi făcut liceul la zi – aici, la noi. Drepturile de care vă bucuraţi prin diploma universitară se suspendă pînă la îndreptarea erorii. În procesul instructiv-educativ nu ne permitem goluri. Lucrăm cu oameni, nu cu fiare. Fiind o situaţie specială, vă promit discreţie totală.
— Nu se poate! E absurd! E ridicol!! Vă bateţi joc de oameni!! Am să reclam, am să...
Credeţi c-am făcut ceva din toate astea? Nici vorbă. Sînt un tip comod, semăn cu tata. Am oroare de certuri, jalbe, petiţii etc.
Le-am acceptat jocul. Pe 15 septembrie m-am prezentat la liceul industrial de construcţii, tuns, aranjat, îmbrăcat într-un frumos costum bleumarin.
Diriginta m-a prezentat:
— Noul vostru coleg!
Nici un cuvînt despre eşecul meu şcolar. De ce?
Fiindcă a fi repetent nu e un titlu de glorie pentru nimeni. Mai ales pentru un diplomat universitar. Aşa că, mucles! Acasă, în familie, secretul l-am păstrat cu sfinţenie. Pentru ei eram, în sfîrşit, un tînăr realizat: profesor de Bucureşti! "Ce chin a fost! Şi ce repartiţie minunată!" , suspină mama izbăvită. "Ai avut noroc", e nevoit să recunoască tata, nostalgic încă după o inginerie pentru fiu-său. "În fine, eşti un om serios", adaugă unchiul, "te văd şi eu la costum, cu servietă. Bravo! Ţi-ai înţeles misiunea".
Într-adevăr. Înţelesesem. Mă străduiam să devin elev model.
La şcoală, totuşi, printre elevi, s-a aflat de repetenţia mea. Asta m-a făcut imediat simpatic. Giony mă luă deoparte conspirativ:
— Cînd te-au lăsat? Anul trecut, tot într-a Xl-a, sau acum doi ani?
— Anul trecut.
— Nasol... Cum ai reuşit performanţa? Ăştia nu mai lasă repetenţi din antichitate.
— Tundeam pudeli fără autorizaţie.
— Hopa! Cît îţi trăgeai?
— Pai, ştiu eu. Mult.
— Mie poţi să-mi spui. Merg pe şest. Şi eu am "bube". Doar că ăştia nu ştiu nimic. Asta-i marea artă. Curăţenie trupească. Elev model.
Îmi face cu ochiul amical.
— Eşti de-al nostru. Bun băiat. Să-mi spui cînd ai nevoie de scutiri la practică... Ciao!
Repetenţii rămîn, totuşi, nişte izolaţi.
Locul meu este în ultima bancă, rîndul de la fereastră. Singur.
În faţa mea stau Giony şi Bărbulescu-Grasu. În spate, cuierul.
La stînga, un calorifer ruginit.
La dreapta... a, da, la dreapta Gina Popovici, blondă, ochi albaştri, breton rebel. (De studiat cazul.)
Rosemarie Popescu, prietena mea, fostă colegă de facultate, este o natură cu totul deosebită. De la 15 ani scrie poezie şi iar poezie. 2 volume publicate (Geneze, Vidul şi Spaţiul) şi unul (Karma) sub tipar. Cronici sceptice în presa literară din capitală, elogioase în provincie. ("În provincie există un adevărat climat literar. Capitala e meschină, un paradis al bîrfei. Mă sufoc aici", mi se tot plîngea.) La repartiţie s-a zbătut doar pentru Bucureşti. ("Nu putem să ne despărţim. Tu în capitală, eu la Dîlga-în-vale. Dacă mă dă la ţară, mă sinucid.") Nu s-a sinucis deşi a prins doar Căsălia-Bărăganului. Cauza principală, eu! ("Vezi, m-am încurcat cu tine; puteam să fiu deja măritată, turnam copilul, concediu de boală, concediu fără plată, trecea stagiul, între timp stăteam acasă şi scriam, înţelegi, Ovidiu, pentru artă trebuie să te sacrifici, să laşi dracului totul, să nu ţi pese de nimic, doar să scrii! Mult. Enorm, înţelegi, domnule şef de promoţie? Tu n-ai ştiut niciodată valoarea sacrificiului artistic. Ai tocit curs după curs, parcă învăţai la Tehnologia rulmenţilor cu bilă. Nu tu distracţie, nu tu deschidere spre problemele spiritului pur. «Eminenţa» ta m-a scandalizat întotdeauna. Cum naiba m-am îndrăgostit de tine?").
Rosemarie are un mare talent; caută şi găseşte esenţa tuturor lucrurilor. Cînd am dus-o la post (,.Nu mă interesează, vorbeşti cu primarul, îmi cauţi gazdă, ceri maşina lui taică-tău – a noastră-i pe butuci – mă duci cu televizor, ARCTIC, cumperi lemne. Pragmatismele astea mă depăşesc...") şi a văzut cele zece case ascunse în porumb, şcoala (2 săli de clasă), biserica din lemn, magazinul mixt, s-a aşezat pe marginea şanţului, m-a chemat lîngă ea, a aprins ţigara...
— Ascultă, de azi înainte, viaţa mea se va desfăşura AICI. Ţie, ce-ţi pasă? Ai terminat şef de promoţie, repartiţie în Bucureşti, într-un fel destinele noastre se vor separa. Pentru tine, nimic nu se va schimba. Nu vei trăi niciodată o situaţie sau, mai bine zis, nu vei fi pus niciodată ,,în situaţie". Student exemplar, profesor exemplar. Îţi vei pune vreodată întrebări? Nu cred. Ce nevoie ai avea? Pentru tine lumea e limpede, cristalină, are cap, trup şi coadă. Nu simţi că noi trăim o devenire îngrozitoare. (Scutură din cap, înfricoşată şi scîrbită.) Un proces intens de victimizare. Ajunşi VICTIMA perfectă a unei lumi "sans Dieu", cu o ontologie ceţoasă şi o etică, oho, ce să mai vorbim, nu mai putem fi salvaţi. Am în vedere salvarea efectivă, în sensul reîmpăcării noastre cu existenţa reală. Rămîne doar să stabilim nişte legături, la fel de obscure, de incerte, cu ABSOLUTUL. Se pune însă în trebarea: ABSOLUTUL nu este şi el o altă faţetă a victimizării? Nu este el cea mai teribilă capcană? Asta-i răspunsul pe care vreau să-l aflu AICI, în Căsălia-Bărăganului. De mîine încep să scriu romanul. E singura soluţie...
S-a sculat de pe marginea şanţului, cu o mişcare şovăitoare de victimă în căutarea de-victimizării.
În nici un caz, Rosemarie nu va afla ce mi s-a întîmplat. M-ar considera poate "în situaţie" şi ar scrie, pe cazul meu, încă un roman. Nu, asta nu. Îmi ajunge rolul de "fiinţă abulică confruntată cu rigorile absolutului" ce îl am în Pierduta. ("Cartea asta e soluţia", îmi spune, "şi tu vei fi prins adînc în angrenajul ei.")
De ce m-a ales drept pe mine, nu ştiu. Capricii feminine...
În fond, nu mă simt deloc rău la şcoală, îmi fac lecţiile, vin cu regularitate la ore, ridic mîna, profesorii au început să mă aprecieze. Ce e rău să devii un elev model? Doar pe Giony l-am cam dezamăgit.
— Ce faci, bă? Te dai cu ăştia? Ce-i cu răspunsurile astea de premiant? Te-ai dilit la cap? Ai avut un "accident", gata, ai ispăşit pedeapsa. Nu există recidivă. I-a mai venit inima la loc cînd am apărut cu Oltcit-ul.
— Mişto. S-o parchezi în faţa intrării profesorilor. Cad jos de oftică. Directorul are un Trabant maculatură, aia de fizică o Skoda rablagită, restul pedestraşi. A avut unul de matematică un BMW de murea lumea. Da’ i l-au confiscat, pe chestie de industria meditaţiilor. Nu-i nici o şmecherie cu meseria asta. Iau Bacu’ şi mă fac recepţioner. Te bag şi pe tine pe treabă, dacă vrei. Poate ajungi chiar şopist că văd, le ai pe astea cu engleza. Cînd dracu’ s-a prins limba străină de tine?
— La grădiniţă.
— Corect. La grădiniţă se asimilează cel mai mult. Acolo şi la primară. Baza, frate, ăsta-i necesarul în viaţă. Tot ce pui pe urmă e vacs, apă de ploaie. Se uită repede sau nu-ţi trebuie la nimic. La liceu, la postliceale tragi doar pentru "carton". Da’ de fentezi primara, ţi-ai tăiat singur craca de sub picioare. Doar că atunci eşti prea mic şi prost şi nu-ţi dai seama ce vrea să fie cazul. Trebuie să ai părinţi conştienţi. Ai mei au zis: "Lasă, domne, băiatul să se joace, că-i mic de tot", în loc să pună mîna pe par. Vor să facă educaţie acum, cînd a dispărut necesitatea. Da’ i-am adus repede la realitate: "Lăsaţi colateralele şi ocupaţi-vă de fondul problemei. Ajutaţi-mă să-mi scot cartoanele că mă educ şi singur. Ajutor material. Dacă sînteţi îndărătnici, trag şi eu ponoasele, trageţi şi voi". Educaţia asta e treabă grea. Află de la mine...
În ciuda vicisitudinilor vieţii, destinele noastre nu s-au separat. Rosemarie era "în situaţie" şi nu putea fi lăsată pe marginea şanţului. Am scos bancheta din spate de la Oltcit şi am început să car aproximativ jumătate din apartamentul părinţilor ei (televizor Sport, casetofon, radio, pick-up, ARCTIC, butelie, aragaz, fotoliu balansoar, maşină de scris, plapumă, o ladă cu haine, 15 ursuleţi de pluş, colecţia de fiare de călcat, cosmetice, diverse...)
În trei drumuri, prietena mea era instalată la tanti Leana lui Vasile Cotici,
Împreună cu tatăl ei, cu tatăl meu, cu un inspector şi un redactor literar am mers la directorul şcolii şi la primar.
— Vă rugăm, e în joc destinul unui om, cariera literară a unei tinere poetese şi viitoare romancieră. Orarul se poate aranja; sîmbăta liberă, luni două ore, după-a-miază. Trebuie să înţelegeţi. Condiţii nu oferiţi aşa că...
Primarul nu prea înţelegea:
— Păi, domnişoara nu-i profesoara Maria Rozache, repartizată aici la noi, pe catedra de engleză?
— Aşa-i spune în buletin, da’ asta nu contează, dînsa e poetă, asta-i vocaţia şi în cărţi o cheamă Rosemarie Popescu. Aici a venit să-şi facă doar stagiul. Are nevoie de linişte, multă linişte.
Orarul s-a aranjat. Rosemarie a rămas patru zile şi jumătate pe săptămînă în Căsălia-Bărăganului, să analizeze procesul victimizării umanităţii, desfăşurat atît de intens, atît de tragic, în propria-i persoană.
De cînd vin cu Oltcit-ul la şcoală sînt alt om. Gina Popovici, blonduţa cu breton rebel, îmi dă tîrcoale. Brusc, s-a înduioşat de soarta mea:
— Cum de te-au lăsat repetent? Un băiat aşa citit ca tine? Anul ăsta iei premiu cu siguranţă. Ştii ce, eşti prea timid. Asta te strică. Profesorilor nu le plac elevii prea... elevi. Ai văzut, eu sînt aeriană la toate orele da’ nu mă dau bătută, îi dau înainte: "Cum adică n-am învăţat, tovarăşe profesor? Toată noaptea am tocit. Am mai uitat, sînt stresată". Chiar dacă nu te cred, le dai o justificare şi ei sînt mulţumiţi. După bac, tu, ce ai de gînd?
— Vreau să dau la filologie, la engleză, mint eu.
— Eşti fraier. Ştiu eu pentru ce te duci acolo. De fapt, nu rentează facultatea de orice fel. Era cîndva o modă. Acum e belea curată. Eşti băiat deştept, om ajungi, alege orice, da’ nu engleză, că ajungi bibliotecar şi te mănîncă şobolanii în chip de foaie velină. Tu şi Giony sînteţi băieţi cu perspectivă. Nu vă irosiţi prin facultăţi. Ascultă-mă pe mine, că te învăţ de bine. Ieşim niţel spre Băneasa? Mai vorbim, luăm puţin aer...
— Cum merge treaba, dom’ profesor? mă întreabă unchiul Fane. Cum e viaţa privită de la catedră? Asta-i o artă, nu o meserie, spunea regretatul meu profesor Protopopescu. Începutul, ca orice început, e greu. Dar să ştii, satisfacţiile sînt mari! (Nostalgic.) Cînd dracu’ a trecut vremea? Parcă ieri tremuram cu toţii pe scările liceului Neculce, cînd ai dat tu admiterea... Timpul trece dar (admirativ) trece cu folos...
Maică-mea:
— Mai schimbă şi tu costumul ăsta bleumarin. Doar ai atîtea. Ce zic copiii ăia, că te îmbraci ca-n uniformă? Sînt copii mari, te analizează din cap pînă în picioare, spun la părinţi. Nu mai vorbesc de colegii tăi. În cancelarie se tot vorbeşte, cum a venit X îmbrăcat, cum a venit Y. Mi-a zis tanti-ta Marina, care-i profesoară de 20 de ani. Zău, mamă, gata, s-a terminat cu studenţia şi blugii peticiţi în fund.

La Băneasa, pe terasa restaurantului Parcul Privighetorilor. O după-amiază blînda, de septembrie.
— Ce bei? o întreb pe Gina bărbăteşte.
— Bere. Aş bea o tărie, da’ mă miroase "bătrînul". Nu mi-e frică, da’ n-am chef să-l mai aud turuind.
— Chelner, o bere şi o apă minerală.
— Hai, Ovidiu, spune-mi mai multe despre tine. Eşti un tip ciudat.
— Ce să-ţi spun? Sînt elev ca şi tine, am rămas repetent din cauza matematicii acum... adică anul trecut, merg acasă, la şcoală...
—Nu prea eşti tipul ăsta. Un repetent la liceu nu se comportă ca un premiant. Totuşi, nu eşti nici genul lui Georgescu, tocilarul clasei noastre. Eşti... vezi, aia e, nu ştiu ce eşti şi de aia ai mister. Eu sînt deschisă, să ştii că...
— Îţi plac, nu-i aşa?
— (Speriată) N-am zis asta.
Nu insist.
— Şi tu îmi placi...
Roşeşte. "E un copil la urma-urmei", îmi spun, sincer emoţionat.

— Uite, ţi-a trimis maică-ta un tort, prăjituri cu nuci, sărmăluţe, cremă de ciuperci. Iar eu, din primul meu salariu de profesor, un cartuş de BT si o sticluţă de coniac. (O sărut dulce).
— Parcă veniţi la un muribund.
— Rosemarie, te rog! După ce fac atîta drum.
— Asta-i soarta îndrăgostitului, mă iubeşti doar.
— Eşti sigură?
Mă prinde de gît, pisiceşte.
— Absolut sigură.
Poţi s-o contrazici? O sărut dulce, din nou.

— Ia-o pe drumul ăsta, la dreapta.
— Păi, ne afundăm în pădure.
— Nu-i nimic. Asta şi vreau. (Ironic.) N-am venit oare la aer curat?
Intru cu maşina pe un drum-potecă, foarte hîrtopit. După 300 de metri, Gina îmi spune:
— Opreşte. Hai să ne plimbăm.

— Apropo, hîrtie igienică, mi-ai adus?
— Adus... 5 suluri.
— Perfect. Am o obligaţie. Mi-a împrumutat profesoara de franceză un Unamuno, scrieri complete...

Frunzele ruginii foşnesc romantic sub picioarele noastre. Raze de soare se strecoară moale, filtrate, printre copaci.
— E frumos. Linişte. E mişto la pădure.
— Da... e frumos.
— Mai venim...
— Sigur, venim...
Conversaţia lîncezeşte. Gina începe să dea semne de nervozitate, îşi aminteşte ceva.
— Ce drac de cărţi citeşti de spui atîtea la ore?
— Cărţi, unele serioase, unele mai puţin serioase, unele chiar trăsnite rău.
— Povesteşte-mi una trăsnită rău. Ce ai citit tu recent.
— Păi, nu ştiu dacă o să-ţi placă...
— Tot ce-i trăsnit e mişto.
— O schiţă. A scris-o un american. Cică un tip de 36 de ani s-a trezit într-o bună zi în clasa a V-a.
— Cum aşa? De ce?
— Ţi-am zis, treaba e trăsnită rău, americanul nu explică... Ăla fusese inginer pînă atunci. Şi a trebuit să ia totul de la început. Absolut tot.
— Păi, el nu cunoştea chestiile alea simple, 2x2, 5x5, ce-i subiectul, predicatul?
— Le ştia. cum să nu! Da’ trebuia să fie exact ca puştii. Să înveţe în genul lor, să răspundă ca ei. Nu-i uşor. Da’ inginerul a avut ambiţie; pînă la urmă a reuşit aşa de bine, că toţi au zis că-i puşti, doar că-i mai înalt şi mai gras. Erau convinşi de treaba asta. Chiar şi diriginta lui, domnişoara Morgan, care l-a chemat într-o zi la dînsa, să-i dea daruri de la Moş Crăciun; inginerul-puşti era orfan, făcea milă la toţi profesorii. Acasă la ea, femeia în "neglige", doar nu era să-i fie ruşine de un ţînc. Da’ puştiul, în loc să ia portocala, aşa cum învăţase la ora de dirigenţie, o aruncă pe domnişoara Morgan pe divan şi...
Gina zîmbeşte cu subînţeles.
— Înţeleg. Da’ ei povestesc scena?
— Sigur, pînă în cele mai mici amănunte.
— Uau! Ce mişto să ştii limbi străine. Zi mai departe!
— Tipei i-a plăcut cum s-a descurcat puştiul de 36 de ani şi a continuat cu darurile... Pînă la urmă treaba s-a aflat şi domnişoarei Morgan i s-a intentat un proces răsunător. Submina fundamentul moral al societăţii americane.
— Şi inginerul... adică puştiul. N-a fost pedepsit? Doar el...
— Păi el era minor şi fără părinţi. L-au mutat în ultima bancă. Dar nu pentru asta. Nu vedeau cei din spatele lui. Avea peste 1,90.
— Într-adevâr, trăsnită povestire; da-i mişto. Şi chiar descria scena aia?
— Ţi-am spus, în cele mai mici amănunte.
Gina, evident, sub impresia celor auzite:
— Ştii ce, hai în maşină, să-mi povesteşti!
— Ce? întreb, complet dezarmat.
— Ce ţi-a plăcut în cartea asta. Degeaba citeşti cele mai mari bazaconii. Nu ştii decît să fii un elev model. Cum dracu te-au lăsat repetent?

Rosemarie aprinde un BT, toarnă coniac în 2 păhărele din plastic:;
— Ia şi bea! îmi ordonă..
— Nu pot. Sînt cu maşina.
— Nu pleci nicăieri în seara asta, rămîi aici.
— Şi şcoala, mîine? Am 6 ore. Chimie... adică în laboratorul de Chimie, la a X-a trei ore, la a IX-a încă trei...
— Vrei să rămîi cu mine sau nu?
— Vreau, normal...
— Atunci rămîi!
Ordinul mă fixează pe scaun.
Rosemarie, cu scîrbă:
— Vrei pe dracu... Aici se tîrăşte doar infra-umanitatea, nu-i de nasul tău. Nu ştii cum s-o ştergi mai departe, domnule şef de promoţie. Dar de data asta, nu-ţi mai merge... Vei trăi în sfîrşit în "situaţie". Şi ce situaţie!
Fără să clipească, dădu peste cap păhărelul de coniac.
— E slab! constată nemulţumită...
— Slab?!
Un fior rece, necunoscut, îmi trecu prin trup.

— De ce ai absentat de la şcoală, Ovidiu?
— Am fost bolnav, tovarăşa dirigintă. Migrenă.
Diriginta dă din cap, satisfăcută de răspuns. Giony mă priveşte plin de o nouă speranţă. "Poate o mai bagă în mă-sa de învăţătura. În fond, e un repetent".

Rosemarie, serioasă:
— Am nevoie de cooperarea ta. Ai fost un student eminent, ai o cultură solidă, doar că nu scrii. Nu-i vina ta. Nu toţi filologii sînt poeţi, în Pierduta, romanul meu – vreau să debutez şi în proză, poezia nu mă mai mulţumeşte – metafizica victimizării o studiez prin intermediul a două personaje. Un oarecare H.O. – intenţionez să-l croiesc pe scheletul personalităţii tale – şi Pierduta, fiinţă fascinantă, din galeria eroilor demonici. Va fi un roman parabolă, un roman total, un roman al umanităţii puse în "situaţia absolută’’... Intri în joc?
— Da, rostesc dintr-o bucată. Arta trebuie slujită... Scobitori, mai ai? Nu se prea găsesc.

Azi am trăit o mare satisfacţie. L-am înfundat pe proful de Română, marele satrap al liceului. Ivănescu, zis "The Killer", are zeci de victime la activ. Numai note de 2 şi 3. Chiar Giony, expert în arta de a trata "ca de Ia om la om" cu profesorii, în faţa killer-ului nu-i decît o larvă, ceva neputincios; transpiră, se înroşeşte şi nu scoate un cuvînt.
— Pe ăsta nu pot, mărturiseşte el spăsit. N-am ce-i face. E diavolesc. Zău, Ovidiu, să te fereşti de el.
Nu m-am ferit. Din contră. Mi-am luat inima în dinţi:
— Tovarăşe profesor, interpretarea pe care o daţi dumneavoastră capodoperei eminesciene este, actualmente, depăşită. Noi nu putem să învăţăm lucruri scoase din uz. Vă rog, foarte politicos, să ne oferiţi lucruri noi, în circulaţie AZI, nu acum nu ştiu cîţi ani.
În clasă, tăcere de plumb. Giony, Gina, Bărbulescu-Grasu, Rică, s-au întors spre mine cu ochii cît cepele. Ivănescu este calm încă. Nu pare alarmat.
— După părerea mea, interpretarea pe care v-o ofer este corectă. Zeci de serii de elevi au pătruns tainele Luceafărului prin mijlocirea ei. (Puţin ironic.) S-ar putea ca dumneata să ne oferi una mai bună. Perfectă chiar. Poftim, te rog, la catedră şi spune ce ai de spus.
Am trecut la catedră şi Ivănescu în bancă.
Două ore a durat demonstraţia mea. Nimeni n-a mişcat. Am umplut zece table cu analiza post-structuralistă a poemului. Ultimele noutăţi aflate în facultate le-am pus acolo. Barthes, Derrida, grafice, scheme şi iar scheme. Peste tot am stabilit relaţii, funcţii. Epuizat, la sfîrşit, am zis:
— Tovarăşe profesor, analiza mea a avut un singur scop. Să arăt că poezia nu poate fi pătrunsă fără rigoare structural-textualistă. Eu, corigentul de ieri, am înţeles necesităţile spiritului post modern. Aceasta este arta, tovarăşe profesor, aşa trebuie s-o privim Analiza dumneavoastră capotează în faţa ambiguităţii, în faţa misterului. Luceafărul v-a învins. Eu am terminat. Poftiţi creta!
Palid, cerşind parcă, Ivănescu întinde mîna după fărîma de cretă. I-o pun în palmă, sfidător, obraznic.

— Dragul meu, continuă unchiul Fane, voi, tinerii profesori, aveţi o misiune delicată. Sînteţi singurii în stare să pricepeţi generaţia asta de puştani. Între mine şi ei nu mai există reconciliere. O prăpastie fără fund. Atît. Eu pe propria-mi fiică n-o mai înţeleg. Ce vrea? În jurul cărui punct pivotează? La ei, totul se învîrte în cerc. Şi centrul cercului, unde-i? Tu îl poţi găsi. Deşi tînăr, eşti profesor, gîndeşti lumea asta în chip matur, sănătos. Eşti o speranţă pentru mine. Singura poate.

De cînd cu romanul, Rosemarie mă ţine tot mai mult pe lîngă ea. ("Am nevoie de tine. Te iubesc, şefule de promoţie. Fără concursul tău H.O. nu se va naşte niciodată. Nu e un personaj imaginar.") Lipsesc de la şcoală, de la întîlnirile cu Gina. Nimeni însă nu-mi observă efortul. Rosemarie, singură, e cea "sacrificată". ("Vezi – mă ceartă maică-mea – ce egoist eşti? Dacă ai fi în situaţia ei? Ţie ce-ţi pasă? Şcoala la doi paşi, mîncărelul călduţel, pătuţul molcuţ, mămica mămică. Şi doar aţi făcut aceeaşi facultate. Măcar atîta, să stai cu ea. Un suport moral. Aşa sînteţi voi, bărbaţii, fără sensibilitate. Lei taică-tău.")
— Te-am ales pe tine, scumpul meu, căci doresc să creez un mare personaj. În fond H.O. este stagiarul nostru cel de toate zilele, obtuz, nu te supăra, prin cultura sa universitară, neputincios prin atitudinea sa ridicolă în faţa situaţiilor reale.
— Frumos portret. Îi mai lipsesc ochelarii de cal.
— Fii liniştit, folosesc doar scheletul personalităţii tale. Mai adaug, mai scot. Nu vezi şti niciodată cînd eşti tu, cînd celălalt.
— Cu subterfugii din astea trişaţi, voi, artiştii. O critică riguroasă vă prinde însă repede...
— Te rog, critica păstreaz-o pentru final. Acum nu primesc decît sugestiile care îmi convin. Cu romanul terminat, faci ce vrei. Nu mă interesează. Dar acum EU TE FOLOSESC.
— Mă rog. Pentru tine fac orice...
— Deci H.O. se prezintă la post în satul X.
— Şi eu în Bucureşti... Stai că uit; să-ţi mai aduc şerveţele şi pastă de dinţi?

Umilirea publică a killer-ului a produs vîlvă în tot liceul. Răzvrătiri izolate mai avuseseră loc dar întotdauna Ivănescu ieşise învingător; rebelii erau imediat acuzaţi de insolenţă la adresa autorităţii profesorale şi invitaţi în cabinetul directorului. Acum însă, satrapul fusese înjunghiat cu propriile lui arme. Mai mult, adversarul nu făcea parte nici din "grupul olimpic" al liceului, nici din elita tocilarilor cu ochelari; era un repetent, un indezirabil venit de cine ştie unde. Victoria era în primul rînd a celor mulţi, a victimelor neputincioase din ultimele bănci.
— Bravo, bă! mă felicită Giony. N-am înţeles nimic din ce i-ai zis, da’ i-ai zis bine. Să mai îndrăznească acum să-mi reproşeze ceva! Păi cum domne să mai învăţ, dacă dumneata eşti un incompetent, ne predai numai vechiturile de consignaţie. Du-te şi le vinde pe Covaci, nu-mi împuia mie capul degeaba. Să mor eu de nu-i spun asta. Gata, a căzut de pe soclu. Mergi azi la ceai? La Nelu punkistul? Societate selectă, gagici, muzici la video. Şi (mă trage de mînă confidenţial) mai las-o pe Gina. N-are nivel. E piesă bună, recunosc, da’ nu-i de menţinut. O să vezi diseară. Pa, ne întîlnim la universitate, la opt. Singur, da?
Dau din cap c-am înţeles aluzia.

Nelu punkistul ne întîmpină cu un zîmbet larg:
— Ce faci, şefule? i se adresează cordial lui Giony. N-ai mai dat p-aicea.
— Am avut şmecherii mari de rezolvat. Băă, sînt om de acţiune, nu ca tine, balenă de apartament. Ţi-l prezint – prietenul meu, Ovidiu. Demn de încredere. Repetent, da-l înfundă pe Ivănescu, killerul nostru.
Nelu îmi întinde mîna, mă priveşte cu admiraţie:
— Poftiţi, vă rog!

Rosemarie îmi citeşte cîteva rînduri din manuscrisul romanului. Păstrează în voce un ton grav, de tragedie antică.
H.O. băgă adînc cuţitul în crusta de noroi de pe cizmă; crusta veche, uscată, pocni neputincioasă desprinzîndu-se ca o foiţă de ceapă, în urma cuţitului, cauciucul rămase curat, lucitor. H.O. repetă acţiunea de două sau trei ori. Zîmbi mulţumit. Curăţatul cizmelor i se păru o treabă mai puţin complicată decît lustruitul pantofilor. Se înfiora chiar la amintirea mirosului de cremă, a lanolinei şi atîtor chimicale respingătoare. Praful intră în piele, îmbîcseşte toată încălţămintea; pînă-l scoţi te trec năduşelile. Noroiul însă, e inofensiv. Se adună el grămadă dar cînd s-a uscat, repede ai dat cu un cuţit, cade jos ca o piele năpîrlită. Nici asta nu-i o plăcere, dar oricum e preferabil...
Rosemarie se opreşte. Brusc:
— Mă urmăreşti sau citesc la pereţi?

Intrăm. O sufragerie luxoasă, mobilă scumpă, stil, aparatură Hi-Fi video, o imensă orgă de lumini. Giony îmi suflă repede:
— Are părinţii în R.F.G., ingineri constructori, pe şantiere. Se lăfăie în tot apartamentul. E făcut gagiul.
Aruncaţi pe scaune, pe fotolii, perechi de adolescenţi. Pe o masă mică, 2 sticle de votcă, una de vermut şi cîteva pachete de John Player Special. Fum gros, zgomot mult. Giony, un habitué al ceaiurilor, cunoaşte pe toată lumea, intră imediat în discuţie. La un moment dat mă trezesc singur. Mă sprijin uşor de o bibliotecă de mahon şi închid ochii. Pentru prima dată încerc să mă gîndesc la mine. La jocul elevului, la jocul destinului.

— Aici apare un moment important în evoluţia romanului meu. În decorul de mucava al Căsăliei-Bărăganului, H.O. descoperă un factor deconcertant. Printre elevii săi există o anumită Pierduta, copil problemă, în vîrstă de 16 ani, ce nu a putut niciodată promova clasa a V-a.
— A mai scris un american o chestie asemănătoare. Un inginer s-a trezit într-o bună zi la şcoala generală...
Rosemarie continuă, fără să mă bage în seamă:
— În fond, Pierduta nu-i altceva decît punerea în situaţie a lui H.O.
— A mea deci, adaug, cu zîmbetul pe buze. Sînt curios să văd ce situaţie mi-ai rezervat...

H.O. intră în clasă mai plictisit ca niciodată. Pe de o parte era o oboseală acumulată, pe de alta, o stare nervoasă crescîndă. Terminase porţia de lectură pe săptămîna în curs (450 de pagini) şi se gîndea cu groază la vidul de timp ce trebuia umplut. Fără cărţi, 2 zile în Căsălia Bărăganului însemnau o viaţă de om.
Atunci o zări pe Pierduta...

— Nu sună bine "atunci" ăsta. E prea uzitat. Schimbă-l cu altceva. Nu prea citeşti proză postmodernă, domnişoară Rosemarie!

— La orele mele, într-un an de zile, nu ai scos două vorbe. Uite, de data asta nu te întreb nici ce înseamnă "dog", nici ce înseamnă "cat", nimic, nimic. Doar să vorbeşti, atîta vreau. Cinci minute să vorbeşti. Ce vrei tu. Cuvinte să fie.
Pierduta se sculă în picioare, îl fixă pe H.O. cu o privire răvăşită, plină de teamă şi neîncredere. Ar fi vrut să spună ceva şi totuşi...
— Hai, curaj, dă-i drumul! Cinci minute trebuie să vorbeşti. Orice.
— Eu... eu...am visat.
— Foarte bine, ne spui un vis. Perfect, te ascultăm.
— Eram aici... în clasă... în alb. Toată în alb... pe cap... o, o pălărie mare, cu trandafiri. Elevii încep să rîdă.
— Linişte! Să nu mai aud o vorbă, că vă iau de urechi! Lăsaţi-o să povestească.
— În mînă aveam un catalog mare... mare de tot... alb şi el. Se uită în jur, mirată. Şi clasa era mult mai mare... se vedea cerul... şi dumneavoastră... dumneavoastră.
Chicote înfundate.
— Linişte! (Chicotele se potolesc.)
— Şi dumneavoastră eraţi în bancă (Stupoare generală) şi nu înţelegeaţi de ce eraţi acolo... mă întrebaţi... de ce Pierduta? De ce? Eu ştiam şi tăceam... mă uitam la cer... nu răspundeam... si dumneavoastră mereu... de ce Pierduta?... şi pînă la urmă am zis aşa, într-o doară, uite aşa!... v-am luat de mină... şi a început dansul... toţi s-au ridicat din bănci şi dansau... şi dumneavoastră dansaţi cu mine... mă duceaţi ca un fulg... sus, sus... zîmbeaţi... blînd... da’ aţi văzut catalogul şi n-aţi mai zîmbit... aţi zis... aruncă-l Pierduta!... da’ eu nu l-am aruncat... ş’atunci aţi plecat... aţi plecat, eu ştiu unde? M-am trezit si n-am mai visat nimic, nimic...

Strîng dureros din pleoape, încerc, după cît timp?, să fiu cu mine, să mă desprind din lanţul "de ce"-urilor nespuse, neîntrebate, să apar, să mă nasc iar din spatele... din spatele cui? Dar cine mă ascunde oare? Giony, Rosemarie, Gina, H.O. sau tu poate, Pierduto? Nu ştiu... şi neştiinţa asta, ciudat, îmi dă un sentiment plăcut, confortabil, mă trezeşte într-un fel, îmi desface pleoapele dureros încleştate. Acum ochii, liberi, privesc cu lăcomie în jur. Sînt din nou în joc, iată-l pe Nelu sărutînd o roşcată, iată biblioteca de mahon, de care mă sprijin, orga de lumini şi instalaţia Hi-Fi ultimul răcnet.
— De ce mă laşi singur, bă? Auzi! Să nu mă mai laşi singur! strig la Giony. Fă mi trampa cu blonda de pe canapea.

O nouă plimbare cu Gina prin pădurea Băneasa. E frig. Umezeală, început de decembrie. Au trecut trei luni.
— Ovidiu... ştii ce?
— Nu... ce s-a întîmplat?
— Chiar nu ştii?! Ia zi, cine eşti tu de fapt? Acu’ pe cinstite...
— Ovidiu, cine să fiu?
— (Scandalizată) Minţi! Am aflat tot. Eşti un prof. Un amărît... un nenorocit de prof. L-ai înfundat şi pe Giony. I-a sosit miliţia la domiciliu, l-au exmatriculat.
Mă apăr, îndîrjit.
— N-am nici o vină. Giony mi-e prieten. Cum era să-l torn?
— (Scîrbită) Prieten pe dracu! Voi n-aveţi prieteni. Vă urcaţi la catedră şi predicaţi porcării, în 50 de minute vreţi să ne scoateţi "oameni". Da’ de fapt nu vă pasă, în gîndul vostru, să se aleagă praful că şi aşa-s prea mulţi deştepţi.
— (Conciliant) Gina, te rog! Cred că nu înţelegi; n-am vrut. am fost obligat să intru în jocul vostru. Dar oricum... recunoaşte... am fost cinstit. V-am respectat regulile.
— Reguli? Să mor de rîs. Şi domnişoara poetesă?
— (Stîngaci, mă înroşesc) Păi... păi... care poetesă?
— Să lăsăm inocenţele. Popeasca!
— (Roşu ca racul) A... o colegă... o colaboratoare... o ajut să-şi scrie romanul... (Încerc să schiţez un zîmbet.) M-a inclus în jocul ei artistic. Sînt pe rol de model pentru eroul principal.
— Ascultă, Ovidiu! Mie nu-mi plac jocurile de nici un fel. Păpuşile le puneam în vîrf de pari, la bunică-mea în grădină, să sperie ciorile. Era o treabă utilă, singura care mi plăcea.
— (Încerc să-mi revin) De ce, Gina? La 16 ani totul e o mică fantezie. Viaţa alunecă uşor ca un dans. (Încet, ca pentru mine) Un fel de vis de-al Pierdutei.
— (Gina, cu ironie) Şi în acest joc ni se permite orice, nu-i aşa?!
— Orice! N-am cunoscut încă tragedia "situaţiei". (Explicitez) Îţi aduci aminte de povestea aia trăsnită cu americanul? Devenind copil, o fiinţă liberă, americanul a sedus-o pe domnişoara Morgan fără probleme. La vîrsta voastră libertatea înseamnă nevinovăţie. Seninătate. Fericire totală. (Avîntat) Voi adolescenţii trăiţi nişte chestii minunate! (Cu recunoştinţă în glas şi priviri) Nu-mi pare rău de ce s-a întîmplat. Am dat timpul înapoi. Sînt liber acum, un dansator prin libertate! Îţi mulţumesc, Gina!
Închid ochii. Dau s-o sărut.
— Eşti un măgar!

Mă las greu în fotoliu, îmi slăbesc nodul de la cravată.
— Uf! Bine c-am ajuns odată la sfîrşit! E greu să reiei meseria de elev. O să-mi fie mai uşor să devin coleg cu tovarăşul Ivănescu, cu dumneavoastră... decît cu Giony.
Directorul se încruntă.
— Cu mine?
— Da, din toamnă! Gata, s-a dus a unsprezecea, am promovat. Dă din cap.
— Să vedem. Ivănescu te-a propus la premiul întîi deşi, la drept vorbind, ai medie egală cu Bărbulescu. Diriginta însă se opune. Ai absenţe. Mai ştii ce se poate întîmpla?
Consternat:
— Nu...
Se ridică în picioare impunător:
— Te voi susţine! Dar în limita unui regulament. Consiliul profesoral decide. Nu eu. Zîmbeşte uşor mefistofelic.
Consiliul se întruneşte mîine. Aştept, în fond, de ce n-aş avea şi acum noroc?