O rază metalică pe frunte. Ochi. Faţă. Trup. Prima rază de soare. Rece şi nichelată.
Mă trezesc. Primul gest, mecanic, automat – mă uit la ceas, la ceasul de la mînă, şi el, ceasul SEIKO, automatic, totdeauna exact. (L-am primit cadou de la o Toyota. A venit la noi cu axul cardanic rupt, tacheţii bătînd ca o inimă de tinichea. Brîî! Ce-am mai muncit!... Toyota a plecat fericită. Şi-a continuat cursa spre litoral gresată, cu motorul reglat: o ţinută de drum perfectă. Clienţii mei, ai noştri în fond, sînt mulţumiţi, îmi fac meseria. Ca noi toţi.)
Patru treizeci de minute. E timpul. Mă scol din pat, mă spăl – apa tăioasă, de brici – apoi briciul adevărat, uşor pe obraz. After-shave-ul mă înţeapă. Acid. Îmi fac vînt cu prosopul.
Mă uit în oglindă. Eu, acelaşi, nici tînăr, nici bătrîn, nici vesel, nici trist – indiferent în faţa oglinzii. Schimbările psihobiologice mă lasă rece. Testez, reglez şi repar maşini.
Patru patruzeci şi cinci de minute. E timpul să mă grăbesc, îmbrac salopeta, trag în picioare bocancii cu talpă OIL RESISTANT, şapca pe ochi, închei epoleţii, fermoarele de la buzunar. Sînt gata.
Aceeaşi privire spre ceas. Ora cinci.
Cobor în curte. Linişte. Zgomotele încă dorm.
Cu atît mai mult, cadenţa bocancilor mei lovind platoul de beton. Un, doi, un, doi, un, doi.
În faţa mea duba. ASISTENŢĂ TEHNICĂ, scris cu roşu pe caroserie. Urc. încălzesc motorul.
Ora cinci şi zece minute. Pornesc.
Buimăcit, portarul se trezeşte din somn, mă salută, deschizîndu-mi larg poarta.
Duba iese în şosea şi huruitul ei îl simt reconfortant – viril.
Acum, un nou început. Pentru noi, mereu acelaşi.
Sîntem obişnuiţi.
Meseriaşi buni.

El, în maiou, pantaloni scurţi, la volanul Skodei. Ea, soţia, în dreapta, fumînd.
— Fumezi prea mult! îi spune el nervos.
— Eu?! E-a doua ţigară.
— Da’ la popas? La popas n-ai fumat?
— Una... da’ aia a fost în pădure.
— Ţigara-i tot ţigară. Oriunde.
Bărbatul de la volan transpiră mult. Oboseala sau nervii sau, pur şi simplu , căldura:
— Dă prosopul! Mă... mă năduş cu atîta...
Femeia scoate un prosop dintr-o geantă de voiaj, îl întinde soţului care-l pune la gît ca pe un fular.
— De ce domne, să fumezi? Ce satisfacţie simţi tu?
— Gata, uite, o sting.
— Chestia e că dacă găseşti satisfacţie n-o stingi, da’ ce satisfacţie e asta, că doctorii spun că-i cancer... Ş-atunci?!
— Păi...
Femeia tace încurcată. Se uită pe geamul din dreapta. Lanuri de grîu pipernicit şi nişte munţi tociţi, la orizont.
— Ăia-s munţi? întreabă.
— Dealuri.
— Cum le cheamă?
— Dracu ştie... Cică-s de cretă. Toate dealurile astea de lîngă mare-s de cretă.
— Da?! se miră ea.
Bărbatul aruncă prosopul de la gît. S-a încălzit mai tare. Întinde mîna dreaptă după un măr.
— Ia! E spălat, îl invită femeia.
Incisivii puternici muşcă din măr. Cu sete.
— Mai e mult?
— Mhhh..., confirmă bărbatul cu gura plină.
— E departe marea asta..., oftează ea.
El, printre muşcături, fără s-o asculte:
— Ai, n-ai vrut tu mare? M-ai pus să duc copiii la soacră-mea, să am obligaţii.
— N-ai, dragă! Mama nu ţi-a cerut niciodată nimic.
— Las’ că ştiu eu! Ce dacă mergeam cu copiii? Marea-i pentru copii, aşa zic doctorii!
— N-aveau loc în cort.
— Aveau. Doi pe o saltea. Cînd omu-i în vacanţă, e turist, se înghesuie, mănîncă din traistă, doarme în maşină. E normal. Tu ce vrei?
— Păi...
Răspunsul nu vine. Skoda rulează pe panglica de asfalt ca un bondar amorţit. Deodată bondarul începe să se împiedice.
— Ce-i? sări speriată femeia.
Bărbatul, cu ochii pe acul indicatorului de benzină:
— Benzina! Scade benzina!
— N-ai făcut plinul?
— ?!
Tuşind, Skoda se opreşte în marginea şoselei. Bărbatul coboară, în urma maşinii o dîră de benzină, lungă, fără sfîrşit.
— S-a spart rezervorul! Asta-i dacă mă iau după...
Îşi şterge transpiraţia cu maioul. Furios, trage un şut într-un cauciuc. Nu rezolvă nimic. Ce să facă? Se aşază pe marginea şanţului.

Uff! Dumneata, Skoda verde, cu rezervorul spart, fundul pe şanţ şi privirea spre muntele ăla de cretă, eşti o prezenţă stînjenitoare (să nu spun periculoasă) – AICI, ÎN SECTORUL MEU. Muntele, marea, oraşul din care vii, nu mă interesează, acolo poţi face orice – chiar să parazitezi stînd (în intersecţii, în staţii de tramvai etc. etc.). Dar pe sectorul meu de drum trebuie să circuli. Atît, doar să circuli. Ca să nu încurci pe alţii. Hai, fii un participant activ la traficul rutier! Nu te lăsa! Hai! Hai!
Ştiu. E greu. N-ai benzină.::
Trist dar adevărat: rezervorul spart.
Am să te ajut.
De asta, tocmai de asta, sînt aici. Cu duba.

Autovehiculele rămase în pană pot fi trase numai cu bară metalică, în lungime de cel mult 4 metri...
Clanc! Bara a fost cuplată. Duba te trage uşor, atent. Ca o soră de caritate, aşa cum aveau bunicii noştri, soldaţi în primul război mondial.

Skoda tîrîtă pe drumul secundar are ceva din aerul unui cărucior. Nu s-ar putea spune exact ce fel de cărucior (de piaţă? de cărat butelii?), oricum cărucior. Bărbatul de la volan, şi el transformat din om-ce-conduce, în mai simplul om-ce-ţine direcţia. Un rol minor. Ridicol, îl calcă pe nervi:
— Mi-am nenorocit maşina! Ai vrut la mare...
— Ne-o repară la SERVICE. Sînt amabili.
— Amabili?! Ăştia? Te jupoaie. De viu! Tot îţi iau!
— Păi... de ce?
Întrebarea rămase fără răspuns. Femeia întoarce capul. Cît poate să coste o reparaţie mecanică? O sută, două... Se întîmplă. Se strică ei oamenii , darmite maşinile... Îi sudează rezervorul şi pleacă. Marea-i undeva pe-aproape, s-ar putea chiar după dealurile de cretă. Treci dealul şi apar plaja, hotelurile, turiştii străini... Turistele, ele aduc pungi elegante cu emblemă NAPOLEON, lănţişoare de argint, cercei cu şurub, KENT auriu...
— În loc să merg la maică-mea, la ţară... Să văd campionatul, la aer curat...
... curele sclipitoare, ruj de buze, deodovant, clipsuri...
— Scoteam televizorul sub nuc, beam un şpriţ cu naşu’...
Bunătăţile lumii se vînd la nudism. I-a spus ei Ina, colega de birou: "Dragă, să ştii, eu m-am dus special la mare să mă îmbrac. Am zis, dau un ban, da’ stau în faţă; la nudism e pe alese, îţi cumperi ce pofteşti". Ah, sclifosita asta de Ina, şi-a luat permis de conducere, vine cu maşina la serviciu, de ce vine, doar stă aproape, numai să arate cine-i ea ("Vai, fetelor, da’ am scos poligonul sub trei minute, s-a şi mirat miliţianul..."), nu spune cum i-a aranjat totul un unchi, că dacă n-ar lucra unchi-su acolo, ar fi rămas o... o pîrlită. În fond, ce o interesează pe ea Ina?
— Linişte... ş-atuncea, ce-mi trebuie mie mare? Să cheltuiesc?
Îl va minţi pe bărbatu-său că se duce la nămol. El o va crede; ştie că suferă de reumatism; de cînd s-a căsătorit se tot vaită...
— Numai tu, haide, haide la mare! Ce, la Amara nu te poţi duce pentru reumatism, singură?
Îşi va da jos costumul de baie, va intra uşor între paravanele pătrunse de ochi (ochi peste tot, aici unde ochii n-ar trebui să pătrundă), amestecîndu-se printre trupuri, toate îrnbulzindu-se. strivindu-se unul în altul; va cumpăra fără să se tocmească (o rochie? un lănţişor? o pungă cu chipul lui Napoleon? oricum ceva să rămînă alea de la birou cu gura căscată), va fugi repede din grămada de trupuri, să se ascundă de priviri sfredelind paravanele şi peste ele poate, adică nu, sigur, căutînd-o, ochiul bărbatului ei – sever, necruţător. Ochi de Napoleon.
— Ina şi-a luat permis de conducere, ştii?
— Astea fără copii n-au altceva de lucru. Astea-s femei’? Sînt..., spuse el cu un amestec de dispreţ şi milă.
Ea tăcu, gindi ceva. Gîndul ascuns şi-l vru departe.
Duba opreşte. Pe platoul de beton din curtea SERVICE-ului.

Gata, am ajuns! Ai văzut, fiecare drum are un sfîrşit. Nea Gicule, te rog, ocupă-te matale de Skoda asta! Urc-o pe rampă şi dă-i. jos rezervorul de benzină. E spart. Verifici şi organele de transmisie, în primul rînd ambreiajul, să nu patineze! (Spre Skoda.) Ţi se blochează cutia de viteze? Intră greu în marşarier. Bun. Ai grijă, Gicule, deci marşarierul! Mare atenţie la diferenţial! Roţile să fie echilibrate. Unde-i Fane? Să lase Oltcit-ul şi să controleze instalaţia electrică a Skodei! Hai, la treabă băieţi!
Ce-a mai rămas din tine va sta la motel – clădirea din faţă, lîngă garaj. Camera 21 e liberă. Două paturi şi duş. La motel avem restaurant, bar de zi, poţi să închirieri şah, rummy... Trece vremea, Ce-i viaţa omului? E greu de precizat în termeni mecanici, totuşi se poate aproxima. N-ai timp. Nici eu. De asta te-am dat pe mîna lui nea Gicu, să meargă treaba strună.
Mă scuzaţi, mă aşteaptă Volkswagen-ul. Dacă aveţi nevoie de ceva, apelaţi la Marta, blonda în salopetă de la recepţie. E o fată serviabilă.
— Marta, ai grijă! îi spun. Ca întotdeauna, să fie bine...
Aprobă. Cu un zîmbet în colţul buzei. Zîmbet complice.

Locul unde mă găsiţi – clădirea de cărămidă, din fundul curţii. La etaj, e camera mea. La parter, simulatorul.
Asta aşa, pentru urgenţe. Mai ştii?

— Uite unde am ajuns... la un motel... în... într-un garaj! Asta-i plaja, nisipul?! Beton, asfalt, ulei... pe căldură să inhalez gaze de eşapament! Adică, de ce să stau eu aici? Cînd puteam să merg la ai mei, sub dud, trăgeam şî-un şnaps cu naşu’! Numai tu eşti de vină! Ai vrut mare. Fără copii...
(Punga lipită de piele – platoşă împotriva privirii. Napoleon ochi – ochi împotriva celorlalţi ochi. Ochiul mării – orb, fără privire. Reconfortant. Dar unde?)

Mai devreme sau mai tîrziu mă vei întreba numele meu. Profesorul, aşa îmi spun toţi cei din jur, nea Gicu, domnişoara Marta de la recepţie (şi registratură), Fane electricianul. Două ore pe săptămînă, duminica de la două la patru, predau cursuri de cunoaşterea legislaţiei rutiere şi a tainelor automobilului, însoţite de cursuri practice de "poligon" şi "simulator". Gratis. Pentru clienţii ce vor să înveţe. Să conducă. Maşini.
Soţia ta?

— Ia lasă-mă în pace, numai tîmpenii! Acum alta, vrei şoferie!
— Dacă tot stăm... E fără bani! Pe Ina a costat-o o groază de bani...
— Fără bani? La ăştia? Ai văzut vreun instructor să nu-ţi umfle KENT şi bani?
— Nu-i instructor...
— Atunci ce-i?
— Mecanic...
— Dacă-i mecanic, de ce nu se ocupă doar de mecanică? Cine-i el să-i zică toţi Profesorul? Adică să fie el mai cu moţ?!
— Păi...
— Păi-păi, atîta ştii să zici! Doar tîmpeniile lui Ina le ai în cap! De la ea ai luat chestia că-s lucruri străine pe litoral – cunosc eu, porcării de speculă, în loc să vorbim omeneşte cu nea Druţă, el, însoţitor pe ORIENT EXPRES, oricînd făcea rost, mă servea şi-ţi cumpăram, să nu mă mai baţi la cap, că d-aia m-ai adus tu aici, adică ce să caute un om la mare, fără copii, da’ ai vrut tu morţiş lucruri de la pachet şi eu...

Turuie Skoda asta ca un motor de compresor. Ia dă-i jos simeringul şi diferenţialul! E o rablă, nea Gicule, avem de lucru, nu glumă. Rable, aşa-s toate! Circulă şi se înţepenesc. În sectorul meu.
Oriunde ar privi, semne. Rotunde şi roşii. Accesul interzis – autovehiculelor, motocicletelor, autobuzelor, tractoarelor, maşinilor agricole, bicicletelor, pietonilor, motoretelor. Circulaţia interzisă oricum. Semne. Albastre – marine, cu săgeţi albe, pescăruşi. De obligare. Numai înainte. Numai la dreapta, înainte şi la dreapta! Ocoliţi! Semne pe gardul de beton, pe zidul motelului, înfipte în uşa garajului. Avertizare. Interzicere. Restricţie. Obligare.
Zîmbesc uşor, condescendent.
— O să le înveţi pe toate...
— Şi atunci... o să conduc? mă întreabă, uimită. Ochii i se zbat în pupile, rotindu-se mereu fără să ştie unde să se fixeze, unde să găsească un început, un sfîrşit. O liniştesc:
— Te obişnuieşti. La început e mai greu. Apoi le respecţi, aşa, ca o deprindere, fără să te mai gîndesti.
Obosită parcă, privirea ei se opreşte în cele din urmă asupra mea. Încearcă, bănuiesc, să-mi găsească o justificare acolo, în mijlocul regulamentului de circulaţie.
— Dumneata le-ai pus? mă întreabă, oarecum mirată.
Fără (falsă) modestie:
— Eu. Un SERVICE nu poate să repare numai maşini, cum ar vrea nea Gicu.
— Nu?!
— Maşina, trebuie să ştii s-o conduci, să-i simţi tonul motorului.
Ea, cu naivitate, oftează:
— E greu să-ţi scoţi permis... îţi trebuie forţă. Forţă de bărbat... sau pilă, cum a avut Ina, colega mea.
Eu, profesional:
— Nu-i adevărat. Respect neabătut faţă de regulament. Atît. Ca să nu distrugi maşina, să nu ajungi la SERVICE. (Zîmbesc.) Deşi îmi convine. Cîştig.
— Păi... mai bine să-ţi distrugi maşina decît să-ţi pierzi viaţa... Dumneavoastră ca instructor ştiţi.
I-o retez scurt. (Discuţiile lungi mă calcă pe nervi. Mai ales cu femeile.)
— Nu sînt instructor. Mecanic auto.
— Dar...
Mă uit la ceas – aceeaşi mişcare bruscă, automată.
— E tîrziu, spun, să mergem la simulator! (Cu blîndeţe, să n-o sperii.) E absolut necesar. Simulînd, învăţăm să conducem. Conducem în fond.
Cu o întoarcere scurtă, o iau din loc. Femeia mă urmează. Cu pas mărunt, grăbit. Mi-o închipui: buna gospodină în drum de la serviciu spre casă...

(Spre Skoda de pe rampă) Ţi-am înlocuit rezervorul spart, am etanşeizat simeringurile, am reglat tacheţii. Fane a pus la punct instalaţia electrică, dar mai e încă serios de lucru. Nu sîntem maşini, trebuie să mai mîncăm, să dormim... Dumnealui ce-i pasă, joacă toată ziua table cu Volkswagen-ul în hol, la recepţie! Şi mie îmi curge uleiul în cap... La cît schimbă uleiul? Ăsta nu-i ulei, domne, ăsta-i nisip de sondă, da’ ce-ţi pasă? Dacă merge, merge, dă-i înainte la mare, la munte... Să consumăm benzină, să facem kilometraj! Eşti un bloc de fier vechi, Skodiţo! Doar dacă ai fost cumpărată de la un escroc, vreun zarzavagiu, din talcioc, altfel nu se explică...

— Mută, e rîndul matale, spune Volkswagen-ul, dînd pe gît un pahar de vin. Brîî! Ce poşircă, parcă-i motorină...
— Nu mai joc, m-am plictisit, răspunde partenerul de joc, ştergîndu-se de transpiraţie cu maioul. Gata, plec, mi-am schimbat rezervorul, s-a rezolvat. N-are nimic Skoda mea.
— Să nu zici niciodată asta... Eu am venit să-mi reglez ferodourile, şi cînd colo Profesorul a descoperit că de fapt garniturile de frînă sînt de vină.
— Ţi le-a schimbat?
— Cu ce? SERVICE-ul n-are piese de schimb.
— Şi?!
— Stau... pîn’ s-o arăta vreun Volkswagen model 1966. Poate are vreo garnitură de rezervă.
— Poţi să aştepţi...
— O oră, o zi, o lună, un an... Depinde, cum am noroc.
— Pleacă, domne, aşa. Ajungi dumneata pînă...
— Pînă unde? Sub un TIR poate? Lasă-mă frate, ce-s nebun? Să fac accident după o sută de metri... De se să mor eu? E motel aici, am televizor, restaurant, beau un pahar de vin, că-i poşircă e poşircă, da-i vin... Auzi, da’ nu crăp! Nu risc nimic, să rişte cine vrea, da’ nu eu! De ce să intre TIR-ul în mine? Aştept, trebuie să pice, pică el că n o fi...
— Cin’ să pice, domne?
— Volkswagen-ul model 1966. Ca al meu. I se rupe lui ceva, vreun amortizor, cine ştie? îl pescuieşte Profesorul de pe sector. Poate am eu ce-i trebuie lui, şi el, ce-mi trebuie mie. Să plec de nebun? Nu plec, domne! Pică el...

O cameră fără ferestre, cu pereţii din beton, netencuiţi. Pe un perete – ecranul, în faţa ecranului, un simulator auto. În peretele din spate două intrînduri şi o uşă. În spatele uşii – cabina de proiecţie.
Eu proiectez traseul pe ecran. Cursantul (clientul) va merge atent pe drumul care îi apare în faţă. Intersecţii, semafoare, obstacole. Pietoni, în momentul în care se produce o încălcare a normelor rutiere, evenimentul rutier, se aprind două becuri roşii şi sună sirena. Cursantul trebuie să redreseze volanul, să se înscrie din nou pe traseul (filmat). De data asta corect, respectînd semnele. Cu maximă atenţie. Dacă manevra este bine executată, totul reintră în normal – becurile se sting, sirena tace.
— Încercăm? o întreb.
— Da…
— Deci, fii atentă, prima operaţiune.

— Plec, mă duc să-mi iau nevasta!
— Un’ să pleci? Ţi-a dat voie Profesorul?
— Mie?! Să-mi dea voie?! A ajuns el să fie stăpîn pe obiectul meu? Da’ ce, s’ maşina lui?!
— Nu te enerva, domne, continuă calm Volkswagen-ul, Profesorul ştie el ce ştie. înseamnă că mai are de lucru.
— Eu n-am nimic. Au reparat rezervorul, gata! (Către domnişoara Marta de la recepţie, pe ton moale, politicos) Vă... vă rog frumos să-mi faceţi nota de plată. Plec în astă-seară.
Domnişoara Marta ridică din umeri, indiferentă. Volkswagen-ul nu se lasă.
— Rezervorul e doar ce-ai văzut matale, da’ ochiul lor e ochi de mecanic, domne, te joci... Aşteaptă! Ce faci în plus la mare?
Domnişoara Marta, luîndu-şi un carnet şi pix:
— Să mergem la garaj. În birou, jos la registratură. Acolo ţin dosarele cu foile de lichidare.
— Mergem. Vă rog... repede.

În faţa ei, şoseaua ca lama de bisturiu. Introduce maneta schimbătorului de viteză în treapta I. Apasă acceleraţia, elibereaază ambreiajul. Cuvintele profesorului – poruncitor, în memorie: "La demarare încearcă să înveţi tonul motorului, să deprinzi momentul patinării ambreiajului". Îi este frică. Profesorul dispăruse, odată cu el, lumea din jur. Singură pe traseu. Trebuie să-l respecte. Schimbă viteza. Treapta a doua. Ţine strîns volanul, mîinile încleştate... Un singur gînd – să nu greşească, să iasă cumva din făgaşul şoselei. Treapta a patra. Viteza creşte. Apar curbe. Uşoare, la început. Mişcă încet volanul. Să mă menţin pe drum, să respect semnele, indicatoarele. N-am voie să greşesc. Acum conduc. Precum Ina. O să am permis, am să fiu şi eu la volan, în fond ai mei au dat 30.000 la Skoda... Simţi o forţă, ceva mecanic, învăluindu-i trupul, simţurile. Frica însă, frica de a nu ieşi pur şi simplu de pe traseu, o înăbuşă; goneşte din ce în ce mai repede... Unde-i Profesorul? Ar trebui să fie lîngă ea, să-i vorbească mereu, să-i spună ce să facă... Ce înseamnă acest "orice s-ar întîmpla, tu nu ieşi de pe traseu". Ce să se întîmple? Şi dacă se întîmplă, de ce nu-i lîngă ea? Stă în cabină, fumează nepăsător, gîndindu-se la cine ştie ce reparaţie... Nici nu se uită la traseu, măcar aşa, ca la o secvenţă dintr-un film... Da, dar el ştie ce urmează după fiecare curbă, la fiecare semn. Ea însă? De ce creşte viteza, nu face decît să apese lin pe acceleraţie, cum i s-a spus... Şi atunci? Oricum, nu-i mai proastă ea decît Ina, cu toate pilele ei.

Domnişoara Marta merge, la un pas în faţa lui. O urmează vesel şi mulţumirea de a pleca, chiar în duminica aceea, cum a hotărît el, îi trezeşte o curajoasă conştiinţă a detaliului. Spatele Martei, zvîcnind în uniforma bleu. Uniforma strimtă, prea strimtă. O şuviţă de păr ieşind de sub boneta ei, neglijent. Traversează platoul. Un pulset în urechi: mersul fetei, cadenţat, mărunt. Se apropie. Dacă ar întinde mîna, i-ar atinge umerii. De ce, de ce ar face-o? Acum, gata, pleacă, îşi ia Skoda, nevasta... Lobul urechii, micuţ, străpuns de un cercel. Cercel cu şurub...

Viteza urcă. Frica şi forţa, laolaltă crescute, se luptă în simţuri – doi uriaşi în cuşca prea strîmtă, încet dar sigur, forţa (forţa maşinii?) strînge în menghină frica ei din-totdeauna. Simte în ea puterea, ca zbatere a motorului. Aroganţa Inei, nimic altceva – 50 de cai putere. Viteza nu-i a maşinii, este a ei, a femeii din ea. Apasă din ce în ce mai tare pe acceleraţie, sigură pe simţuri, pe noua forţă, născută din vibraţiile motorului, din senzaţia de a fi trup:— o clipă – mecanic.

Marta, apoi bărbatul, pătrund în garaj. O hală, ca un hangar pentru avioane. Rampe. Macarale. Bancuri cu scule. Menghine. Anvelope reşapate. Aparate de sudură. Maşini.
Dacii, Skode, Trabanturi, Oltcituri, Forduri. Un Volkswagen. Nimic întreg. Doar bucăţi de maşini. Caroserii. Şasiuri. Cruci cardanice.
Bidoane de ulei.
Nimeni. E duminică.
— Pe aici! spune Marta, coborînd nişte trepte.
O uşă. INTRAREA OPRITĂ.

De fiecare dată schimb traseele (ca filmele la cinematograf). Nu din raţiuni pedagogice. Simpla plăcere de a mă juca cu aparatul de proiecţie. Aş fi vrut să fac operatorie de film. Să lucrez la Buftea. N-am reuşit. Am rămas mecanic. E bine şi aşa. Oricum ar fi, e bine.

În cameră, un pat, un fişet de fier, pe podea nişte baterii vechi, bidoane de ulei, dosare. Maldăre de dosare. Domnişoara Marta aprinde un bec, aruncă cîteva dosare pe pat, începe să caute prin ele.
— Luaţi loc undeva, să mă uit unde v-a trecut Profesorul.
Îi zîmbeşte. Amabil. Poate, chiar mai mult decît amabil. (Trebuie să plec, să-mi iau nevasta, acum... în fond, de ce acum?) Prinde curaj. Se apropie. Fata aplecată peste dosare. Lobul urechii, cărnos, pocnind sub şurubul cercelului.
— V-am găsit. Sînteţi Skoda cu numărul 16-NS-1439. Aţi avut rezervorul de schimbat, simeringul.
Mîna bărbatului se întinde, degetele ating uniforma, simt trupul.
POC!
Un bidon de plastic – armă de luptă. Arma loveşte.
POC!

Nu mai poate să oprească. Fugă nebună pe traseu. Totuşi nimic n-o mai înspăimîntă acum, nimic, nimic, ni...

Bidonul de plastic a izbit între ochi. Eficient. Bărbatul împroşcat cu ulei. Uns. Gresat.

Brusc, FEMEIA ţîşnită în mijlocul şoselei, femeia în faţa ei, mai lungă, mai lată, frînă, gospodină, sub roţi, o plasă ruptă, hîrtie igienică, unt strivit, asfalt, clipsuri, Ina, ochi de Napoleon, becuri aprinse, sirena.
Strînge pleoapele. Dureros. Ţipă. A ieşit de pe traseu.

— Rablă nenorocită! Numai la asta vă umblă gîndul!
Ţipătul Martei, ca un sistem de alarmă. Claxon.

Fiecare client e o problemă. O problemă adevărată. Sau, de-a dreptul falsă. Există fel de fel de moduri de a fi rezolvat. N-am o soluţie unică. Sînt un eclectic.
Tu?
Pe platou, îmbăiat cu ulei din cap pînă în picioare. Nevastă-ta înmoaie buretele într-un lighean cu benzină, te spală, uşor, atent... Volkswagen-ul, din cînd în cînd, aruncă murdăria din lighean, apoi reînnoieşte conţinutul cu benzină proaspătă şi cristalină...
Nevastă-ta, evident, scandalizată:
— Ce-ai căutat s-atingi maşina?! Ştii că nu te pricepi la motoare, c-aşa ai făcut şi cu aspiratorul... Se ocupă Profesorul, de ce nu laşi omul să-şi.facă meseria!
Volkswagen-ul, prompt:
— L-am prevenit, doamnă, să n-atingă maşina că nu-i gata! Reparaţiile sînt grele şi durează. Doar Profesorul se descurcă! .-.
Nevastă-ta, cu lacrimi în ochi:
— Aşa sînt bărbaţii, egoişti, să nu vadă că şi nevestele îşi scot permis, conduc, că de asta ai vrut să pleci, te temeai c-o să ajung să-ţi iau locul, la volan... Ce dacă conduceam şi eu puţin, pe simulator, cui făceam rău, 30.000 au dat ai mei pentru Skoda... Poftim, ai şurubărit maşina, cum mai scot eu uleiul ăsta din tine? În loc să-l laşi pe Profesor, că-i om de meserie... În garaj să te culci, că eu ameţesc la vapori de benzină!

Zîmbesc. O problemă conjugală. Problema lor. Nu mă pricep. Sînt celibatar.
Aprind o ţigară, mă aşez pe pervazul ferestrei, calm, liniştit, fără să-mi pese, las privirea să fugă. Platoul de ciment, garajul, motelul, zidurile, şi mai departe, cîmpuri, dealuri. Dealuri de cretă.