Notă: Interviul de mai jos este versiunea originară (necenzurată) a interviului aparut în "Evenimentul zilei" cu titlul "Românul care vede sclavi fericiţi în Silicon Valley". Interviul a fost publicat prin strădania tânărului ziarist Petre Badică care a fost nevoit să-l "ajusteze" la sugestiile conducerii de atunci a ziarului. Invit cititorul să confrunte cele două versiuni.

Petre Bădică: Daca vi s-ar cere să faceţi o scurtă prezentare a carierei domniei voastre ce credeţi că ar trebui să cuprindă? Care v-a fost traiectoria profesională înainte şi după ce aţi plecat din România ? Au fost şi obstacole? Ce fel?

Ovidiu Hurduzeu: Sunt scriitor. Tot ceea ce am scris pleacă de la o experienţă de viaţă pe care am încercat s-o traduc în limbajul conceptual al eseisticii ( în "Sclavii fericiţi") sau cel al ficţiunii (în "Culori vii, forme frumoase" şi "La Roma totul este O.K."). Pe de-o parte, viaţa mea a fost marcată de meserii pentru care n-am avut nici o vocaţie, dar le-am practicat pentru a-mi câştiga existenţa. În România, profesor de franceză, la ţară, şi editor; în Italia recepţioner într-o pensiune; cadru universitar, profesor de liceu, în SUA. Meseriile respective m-au ajutat să menţin însă un contact nemijlocit cu realitatea. Pe de altă parte, în Statele Unite, am acumulat o experienţă intelectuală deosebită. Mă refer în primul rând la "experienţa Stanford" . Am avut şansa ca, în urma unui proces de triere foarte dur, Stanford University să-mi ofere o bursă de doctorat. La Stanford, am urmat o dublă specializare în literatura franceză şi "Humanities" (aşa numitul "co-joint Ph.D."). "Humanities" este studiul "marilor cărţi" ale civilizaţiei occidentale, o specializare care te obligă să faci mereu "conexii" între literatură, artă şi filozofie, să "valsezi" între Platon şi Derrida, Rimbaud şi poeţii Renaşterii etc. La Stanford, am cunoscut mari intelectuali René Girard, Michel Serres, Jean-Marie Apostolidès, Jean-Pierre Dupuy, care m-au ajutat să-mi făuresc propria mea viziune asupra lumii. Tot la Stanford University am participat la "culture war" (războiul cultural), apărând în mod public cursul de "Western civilization" în faţa atacurilor stângiştilor multiculturali. Obstacole? În ţară, cenzura comunistă. Deşi câştigasem câteva premii literare , timp de şapte ani mi s-a refuzat publicarea primei cărţi, fiind considerat un autor "dificil". Atât în România cât şi în Occident, am scris proză şi eseistică în timpul meu liber, "după orele de program", în concediu, vacanţe, în general, după terminarea celorlalte obligaţii sociale. Ca scriitor, m-am simţit mereu într-un fel de clandestinitate. Mi-am permis totuşi "luxul" să public cărţi datorită sprijinului moral şi material al soţiei mele, încurajărilor venite din ţară de la părinţi şi unele personalităţi culturale, în speţă Domniţa şi Alex Ştefănescu, Virgil Nemoianu, Dan Stanca, Cassian Maria Spiridon.

P.B.: Cum aţi ajuns în SUA şi de ce aţi ales, la acel moment, să părăsiţi România?

O.H.: Am părăsit România în 1988, sătul să mă tot lupt cu cenzura comunistă. Vestea publicării primei mele cărţi, "Culori vii, forme frumoase", am primit-o la Roma, unde aşteptam viza pentru SUA.

P.B: În România de ani buni sistemul de învăţământ (şi cel educational) se confruntă cu un şir nesfârsit de crize. Aproape nu este început de an în care executivul să nu anunţe reformarea sistemului de învătământ. Scandalurile care au lovit şcoala românească nu au fost puţine: apariţia unor manuale alternative controversate care promovau valori îndoielnice, exacerbarea violenţei şi a sexualităţii" în şcoli, creşterea numărului de copii care abandonează şcoala, medii îngrijorător de scăzute la examenele de bacalaureat etc. Care este "alternativa" americană a sistemului de învăţământ? Ce am putea importa şi ce ar trebui sa evităm să importăm din sistemul de învătământ american? Dar din modul în care americanii înţeleg să îşi educe copiii?

O.H.: Invăţământul preuniversitar românesc, aşa după cum îl descrieţi dumneavoastră, seamănă într-un fel cu şcoala americană din anii 60-70, anii culturii "sex and drugs" şi a experimentelor psihopedagogice stângiste. Sunt anii în care învăţământul mediu american a renunţat să mai educe tinerii pornind de la standarde riguroase la disciplină şi învăţătură. Răul produs atunci s-a perpetuat în ciuda miliardelor de dolari cheltuiţi ulterior pentru a repara sistemul. Astăzi "copiii americani sunt mai puţin educaţi decât în oricare altă perioadă din istorie", scrie Martin. L. Gross în "The Conspiracy of Ignorance", o concluzie împărtăşită de majoritatea părinţilor şi profesorilor de bună credinţă. România are de învăţat din greşelile americanilor. Şi nu numai din ale lor. Deşi într-o mai mică proporţie, învăţământul din ţările Europei de vest suferă de aceleaşi metehne. Ca mulţi americani, care s-au trezit la realitate, românii, şi ei, ar trebui să respingă cu hotărâre 1) premisa stângistă după care copilul ar fi un adult în miniatură, total inocent, marginalizat, fără "voce", "drepturi" şi "putere" în societate, victimă a imperialismului cultural. Un astfel de copil ar fi obligat, vezi Doamne, să accepte un "rol social" alienant, construit de elitele albe. Iată de ce, afirmă stângiştii din educaţie, copilul trebuie să fie lăsat să-şi construiască propriile valori şi atitudini. 2) orice încercare de promovare a relativismului moral 3) iniţiativele de eliminare a ierarhiilor valorice şi a spiritului competitiv. Deja s-a propus în România renunţarea la premierea elevilor, la "coroniţă" 4) promovarea psihoterapiei ca metodă de rezolvare a problemelor educaţionale. Nu este de dorit să explicăm devierile comportamentale în termeni medicali, să oferim elevilor Ritalin în loc de o educaţie sănătoasă. În general, şcoala trebuie să fie o "provocare" pentru elevi, şi nu o "destindere", un loc de formare a cetăţenilor liberi şi responsabili, nicidecum locul de încurajare a narcisismului adolescentin prin stimularea artificială a "stimei faţă de sine" (self-esteem). Desigur, şcoala românească are propriile ei probleme, care pot fi rezolvate doar din "interior".

P.B.: Bunicii noştri i-au asteptat ani de zile pe americani. Astăzi, când ei bat la porţile României ce credeţi că ar trebui şi ce nu ar trebui sa adoptăm din stilul lor de viata (lifestyle)?

O.H : Stilul de viaţă specific al unui popor nu poate fi "duplicat" pe alte meleaguri. Se importă formele fără fond, modelele culturale vremelnice. În prezent, foarte mulţi români confundă America reală cu America "spectaculară" din filmele produse de Hollywood, "American way of life" cu felul de a fi din reclame. Am adoptat sărbătorile "comerciale" ale Americii – Halloween şi "Ziua sfântului Valentin" (Valentine’s Day); ne salutăm cu "să ai o zi bună!" şi zâmbetul fals, "californian". Deşi ne extaziem americăneşte "Cool!", "Uau!" "Fantastic!" esenţa Americii ne scapă mereu. Înainte de venirea americanilor, am lăsat să ne intre pe uşă "cetăţenii lumii", "apărătorii drepturilor omului", ideologii "Corectitudinii politice", "proamericanii" sponsorizaţi ai Vajnicei Lumi Noi. Toţi aceştia s-au folosit de numele Americii pentru a promova o agendă globalist stângistă pe care mulţi dintre noi am confundat-o cu spiritul american şi valorile occidentale. Acum, când am devenit aliaţii americanilor adevăraţi, se pune stringent o întrebare. Care Americă o invităm în casa noastră? Pe cea a multiculturaliştilor şi feministelor din universităţi? America hollywoodiană a lui Michael Moore? Sau a troţkiştilor convertiţi în "neoconi"? A corporaţiilor transnaţionale? A ONG-urilor "societăţii deschise"? Sau lăsăm să ne treacă pragul o Americă a Libertăţii, Drepturilor Individuale şi Credinţei în Dumnezeul creştin? În funcţie de cum vom răspunde la întrebare, vom înţelege mai clar rolul nostru în lumea contemporană.

P.B.: America reprezintă creatorul şi motorul civilizaţiei postmoderne/tehnologice. Care sunt coordonatele "lumii noi" făurite dincolo de ocean si pe care Washigtonul încearcă să o impună la scară planetară?

O.H.: Identificăm în mod greşit "globalismul" cu civilizaţia americană. Nimic nu-l deranjează mai mult pe americanul de rând decât această neînţelegere. Nu sunt singurul care susţine că SUA sunt ele însele victime ale globalizării, americanii fiind cei care suportă primii şi în modul cel mai dur consecinţele "holocaustului mondial" (Baudrillard). Într-o lume globală, fără centru şi stăpâni vizibili, se caută frenetic un ţap ispăşitor. În planul imaginarului planetar, "Americanul" a înlocuit stereotipul "Evreului" de altădată. "Americanul" este cel care suge sângele popoarelor nevinovate şi le impune jugul ordinii "neoliberale". El calcă legile în picioare, torturează prizonieri nevinovaţi, aruncă în WC cărţile sfinte, îşi trădează prietenii şi aliaţii, distruge natura, ba chiar întreaga planetă. A dispărut din memoria colectivă imaginea americanului în chip de Pionier şi Luptător pentru libertate. Europa, care nu mai crede în valorile sale fundamentale, rămâne dezarmată în faţa mondializării. De aici, panica şi confuzia sa. America nu impune globalismul, dar îl acceptă cu o anumită nonşalanţă întrucât ştie că mondializarea nu-i poate zdruncina credinţa în valorile ei fundamentale – spirit întreprinzător, individualism (promovarea libertăţii şi responsabilităţii personale, a meritului individual, a asocierii voluntare între indivizi), religiozitate (cultivarea trăsăturilor de caracter, a valorilor morale şi religioase), patriotism (dragostea de ţară, respectarea neabătută a constituţiei, încrederea în autoguvernare).

P.B.: Pe de altă parte, se vorbeşte mult despre aderarea României la Uniunea Europeană. Acest proces este privit ca singura salvare posibilă pentru ca România să scape de sărăcie, justiţie coruptă, proastă administrare. Poate veni salvarea din Occident? Cum se va desfăşura procesul de asimilare a valoriilor europene şi occidentale? Ce ne va oferi Europa culturală, dar cea economică şi socială?

O.H.: Prima constatare. Considerăm "Ueul" un fel de Mesia, un salvator venit din exterior să ne rezolve toate problemele. Cam tot ce-am adoptat până acum a fost sub presiunea "cnutului" şi ameninţărilor (în genul "dacă până la data de… România nu împlineşte cutare şi cutare cerinţă, adio aderare") sau a zăharelului. Mai nimic nu s-a asimilat organic. Ne comportăm ca tocilarul care învaţă pe dinafară, doar pentru note bune. A doua constatare. Suntem la un pas de aderare dar puţini se interesează cum arată familia şi casa în care intrăm. Ştim doar că mirele e bogat! Dacă România ar fi fiica mea, aş dori să se mărite cu un flăcău chipeş, cu alură modernă, dintr-o familie creştină, mândră de descendenţa sa greco-romană. M-aş întrista s-o văd intrată într-o familie de dezrădăcinaţi, care au uitat de unde se trag. M-ar îngrijora s-o văd mutându-se într-o locuinţă a nimănui, "multiculturală", pe care o revendică atâtea neamuri drept bunul lor "natural". Ca orice părinte responsabil, înainte de a-i da mâna fetei mele, l-aş întreba pe mire, privindu-l în ochi: "Cine eşti, de fapt, dumneata domnule Europa?" Dacă te consideri democrat şi iubeşti diversitatea, de ce vrei să uniformizezi, să reglementezi totul cu unice norme comunitare? Iubeşti diversitatea adevărată sau doar pe cea folclorică? Promovezi descentralizarea sau ‘centralismul democratic’? Accepţi non-conformismul sau îţi repugnă? Eu, socrul tău, sunt ţăran de la Vintileanca. De ce ar trebui să renunţ la porcul din gospodărie? Văd că-ţi fardezi ochii şi te vaiţi ca o muiere de discriminare, rasism, homofobie; te comporţi ca un bărbat sau ‘nu prea’"? In funcţie de ce răspunsuri aş primi, aş sta liniştit sau, dimpotrivă, mi-aş face mereu griji pentru viitorul copilul meu.

P.B.: Într-un articol polemic, Adrian Marino scria printre altele : "În acest punct esenţial, se dezvăluie întreg naţional-comunismul lui Ovidiu Hurduzeu. Acest marxism sclerozat, total anacronic, dar încă agresiv, ce revine, drapat în referinţe… americane, dublat de naţionalism, nu poate fi, în nici un caz, acceptabil. […] Orice fanatism ideologic nationalist şi etnicism intolerant au, totusi, să recunoaştem, şi o anume limită. "Multiculturalismul" ar atenta, în sfârşit, după autor, şi la integritatea şi istoria culturii şi a naţiunii române. Din nou, prejudecăţi şi extrapolări inacceptabile. Se agită, încă o dată, şi spectrul federalizării. […] Admitem că spiritul public actual nu asimilează încă această idee. Dar a agita eterna sperietoare că în şcolile "multiculturale", unde copiii şi nepoţii noştri vor învăţa, după două decenii, doar despre "istoriile" "carpatice" şi despre "un anume Eminescu şovin (cum stăm cu Doina, n.n.?) şi falocentrist", ţine de cel mai pur alarmism şi şovinism cultural demagogic. " Cum comentaţi aceste consideraţii? De ce credeţi cş "Sclavii fericiţi" şi eseul "Noua identitate a omului occidental", la care face referire Adrian Marino, au stârnit atâtea controverse în rândul intelectualilor de la noi?

O.H.: Nu-s persoana potrivită să comentez pasajele citate. Las cititorii să-şi formeze propria opinie. (Replica lui Adrian Mariono a fost publicată în "România literară", se găseşte încă pe Internet. Eseul "Noua identitate a omului contemporan" l-am inclus în ediţia mult adăugită a "Sclavilor fericiţi", apărută recent în librării.) "Noua identitate a omului occidental" şi reacţiile care au urmat trebuie plasate în contextul dezbaterilor din ultimii 16 ani privitoare la multiculturalism, naţionalism, relativism cultural, "mituri fondatoare", sincretism cultural. "Noua identitate a omului contemporan"(1996), şi ulterior volumul "Sclavii fericiţi" prezintă o imagine demistificatoare a Occidentului contemporan. După cum bine ştim, în timpul comunismului, românii au idolatrizat Occidentul. Imaginarul nostru colectiv a transformat lumea liberă într-o societate utopică, o epocă de aur a omenirii. O simplă cutie de chibrituri, provenită de "dincolo", avea puterea de fascinaţie a unui fetiş. La începutul anilor 90, pe scena culturală românească, intelectuali autointitulaţi "prooccidentali" au monopolizat administrarea imaginilor legate de Occidentul mitic, "înnoindu-le" cu şabloanele multiculturaliste ale Corectitudinii Politice. Opunându-se retoricii antioccidentale a criptocomuniştilor naţionalişti, discursul lor s-a impus fără drept de apel. Pur şi simplu a marginalizat orice punct de vedere divergent. Virulenţa tonului şi confuzia argumentativă din articolul lui Adrian Marino sunt surprinzătoare. Ele dovedesc totuşi neputinţa acestor intelectuali de a accepta un discurs "demitizator" privitor la Occident, discurs esenţial diferit de cel a naţionaliştilor criptocomunişti.

P.B.: Ce parere aveţi despre "scandalul caricaturilor"? Putem vorbi de un conflict între civilizaţii?

O.H.: Isteria planetară creată de caricaturile ce-l înfăţişau pe profetul Mohamed, publicate de un obscur ziar danez, n-are nimic de a face cu conflictul civilizaţiilor. Este încă un dezastru produs de ideologiile multiculturalismului care au acordat diferitelor grupuri (etnice, religioase, ecologiste, grupuri formate pe baza unei preferinţe sexuale etc.) statut de "victimă", permiţându-le să se "dea rănite" ori de câte ori le sunt atinse "sensibilităţile". A devenit o modă ca aceste grupuri de victime instituţionalizate să ceară guvernelor naţionale "scuze", compensaţii materiale, să-şi aroge autoritate morală în virtutea statutului de "victimă". Datorită relativismului multicultural. Occidentul a permis dezvoltarea unor culturi intolerante, în sânul civilizaţiei occidentale, care nu pot fi criticate întrucât, potrivit dogmei multiculturale, toate culturile sunt egale, nici una nu poate fi condamnată. Şi o ultimă remarcă, de data asta privitoare la Islam. Datorită "corectitudinii politice", Occidentul ezită să lanseze o critică legitimă a realităţilor din lumea musulmană. O astfel de critică ar ajuta societăţile islamice să se reformeze economic şi politic. Dacă occidentalii ar fi fost "politic corecţi" cu lumea comunistă, le-ar fi cerut "scuze" satrapilor stalinişti ori de câte ori invocau "neamestecul în afacerile interne" formulă care s-ar traduce astăzi prin "autonomia culturală", Ceauseşcu ar fi fost încă la cârma României. Să luăm aminte!

P.B.: Se mai poate vorbi de America, ţara tuturor posibilităţilor?

O.H.: Pentru americani, ţara lor este una ca oricare alta. Pentru restul lumii America rămâne o utopie realizată. Probabil America nu a fost niciodată ţara tuturor posibilităţilor. În prezent, şi în SUA, ca mai peste tot în lume, oportunităţile devin din ce în ce mai rare. Teoretic vorbind, unui tânăr i se oferă mai multe posibilităţi de realizare în România contemporană decât în America întrucât în ţara noastră nu există domeniu "închis", suprasaturat. Precum Vestul Salbatic de odinioară, în România totul trebuie luat de la început, clădit cărămidă cu cărămidă, ceea ce oferă infinite oportunităţi. Practic însă, în România, mediul social, cultural şi economic este ostil exploatării acestor oportunităţi în mod eficient şi echitabil. În America, odată "prinsă" în cârlig rara oportunitate, eşti încurajat şi ajutat s-o exploatezi la maximum. În acest sens, da, America este ţara tuturor posibilităţilor.

P.B.: Ce vă leagă de America?

O.H.: Caracterul tonic şi receptiv al americanului de rând, cerul Californiei, grădina mea cu trandafiri.

P.B.: Dar de România?

O.H.: Totul.